Cad frunzele, cad de departe, parca
s-ar vesteji in ceruri gradini indepartate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Si cade-n nopti adanci pamantul greu
de langa stele in singuratate.

Noi toti cadem. Mana de colo cade.
Si altele, si toate, rand pe rand.

Dar este Unul care tine-n mana
caderea asta nesfarsit de bland.
                            
                               (Alexandru Philippide)